Cum am fost icimist
Un scurt remember pentru fotbalul copilăriei mele. Nu pot să nu-mi amintesc despre ce însemnau meciurile de fotbal pentru cartierul în care am copilărit. Nu pot uita febrilitatea aceea care captura străzile cartierului Steagu sîmbăta dimineaţa, din două în două săptămîni, atunci cînd ICIM Braşov îşi juca meciurile de pe teren propriu. Începînd cu ora 10, Calea Bucureşti, umbrită de plopii văruiţi, era stăpânită de grupuri şi grupuleţe de oameni. Taţi ţinîndu-şi fiii de mînă, grupuri anarhice de copii care ofereau fondul sonor al străzilor, adolescenţi pasionaţi de fotbal şi preocupaţi să-şi administreze doza necesară, muncitorii cartierului dornici de relaxare, pensionari care puneau la păstrare piesele de şah pentru vreo două ore, oferind din tribune explicaţii savante despre cum se face o preluare sau cum se centrează covrig. Preludiu pentru discuţiile aprinse ce urmau în crîşmele din apropierea stadionului cochet.
Primul meu meci văzut pe viu acolo a fost. Tata a fost microbist de mic, o trăsătură de familie. Înainte de a fi stegar sau stelist, am fost icimist. Ştiu, sună ciudat, dar asta era viaţa unui cartier muncitoresc. De luni pînă sîmbătă, uzinele ţiuiau gros la 7 dimineaţa şi la 3 după-amiaza, iar sîmbetele fremătau tribunele. Stadion zvelt, care imita forma stadioanelor englezeşti. La fiecare meci erau cel puţin 3.000 de spectatori, iar derby-urile cu rivala Tractorul umpleau tribunele. Abia dacă mai aveai loc pe bănci. Meciurile lui FCM Braşov se urmăreau mai mult la radio, reprezentînd o lume mult prea mare pentru puştimea cartierului. Evenimente speciale reprezentau totuşi meciurile cu marile formaţii ale campionatului, Steaua şi Dinamo. Atunci părinţii făceau un efort şi ne duceau la meciurile ce se jucau pe răposatul Stadion Municipal. Călătoria pînă acolo reprezenta o adevărată aventură. Şi acum mai ţin minte cînd tata m-a dus la un meci FCM Braşov – Steaua pe vremea cînd aveam şapte sau opt ani. Călătoria pînă acolo a fost cumplită. Troleibuzul 5 care te ducea pînă la coapsa stadionului era înţesat de corpuri contorsionate de bărbaţi transpiraţi. Nu te puteai mişca, doar ochii mai clipeau în hărmălaia aia. De la Spitalul Judeţean pînă la capăt, şoferul nici n-a mai oprit în staţii. Cei lăsaţi cu ochii-n soare fugeau după troleu, furioşi şi cu speranţa că va opri în staţia următoare. De aceea nu păstrez amintiri prea plăcute de la meciurile FCM-ului la care am asistat în copilărie. Distanţa era considerabilă pentru nişte pui de om, în mintea cărora Strungu’ reprezenta deja o altă lume. Mai tîrziu, după ’95, aveam să ajung la o relaţie mai amicală cu echipa fanion, ca să reproduc o expresie lemnoasă din limbajul fotbalistic.
Poate cel mai mare neajuns al noii lumi, care s-a născut după 1990, îl reprezintă distrugerea acestor microuniversuri construite în jurul fabricilor şi stadioanelor cartierelor. Odată cu dezmembrarea/distrugerea intreprinderilor de stat au murit şi echipele de fotbal muncitoreşti. Un mijloc de relaxare important pentru societatea dezorientată a anilor ’90 avea să se dezintegreze încet şi ireversibil. Fotbalul cartierelor înceta să mai reprezinte un liant între oameni. Pe gazon, pe de o parte, se juca din ce în ce mai puţin fotbal de calitate, lovit de lipsa banilor. De cealaltă, în tribunele care se degradau rapid, oamenii se împuţinau, loviţi şi ei de schimbările de neînţeles ale societăţii. A dispărut mîndria locală. Nu mai ţineai cu ICIM sau FC Braşov, treceai direct la Steaua, Dinamo sau Rapid. Şi am ajuns la situaţii jenante, ca cea de la semifinala recentă din Cupa României cînd bărbaţi îmbrăcaţi în galben-negru s-au bucurat atunci cînd Dică a egalat şi a dus Steaua în finala de pe Tineretului. Atunci mi-a fost ruşine de neruşinarea lor.
Cred că şi ăsta este un motiv pentru care fotbalul actual se află într-o stare jalnică. Şi la fel stă treaba şi cu societatea în ansamblul ei. Împreună cu ceea ce era hidos la comunism, am distrus şi bruma de bine care trăia printre buruieni. N-am pus nimic în loc, în afară de suspiciune şi neîncredere.